Un studiu realizat în 2020 de către Ministerul Federal al Familiei din Germania a arătat că „una din patru femei sunt supuse cel puțin o dată în viață la violență domestică de natură fizică sau sexuală. Victimele fac parte din toate categoriile sociale.” De asemenea, „femeile care observă abuzul domestic în copilărie la părinții lor sunt de două ori mai predispuse să devină victime ale abuzului domestic. Femeile care au fost chiar ele victime ale abuzului părinților sunt până la de trei ori mai predispuse, în perioada adultă, să devină victimele partenerului lor.” Așadar, prin intermediul romanului lui Fitzek, ne cufundăm încă o dată în abisul agresiunilor conjugale, unde rolul victimei îi revine de fiecare dată sexului slab, fiindcă bărbatul este cel puternic, acela care alege mereu prin ce metode, deja testate, să-și conducă soția, veriga slabă și rebelă a familiei.
Pentru că amicul său din copilărie, Caesar, aflat de câțiva ani buni în scaunul cu rotile, vrea să iasă în seara asta la o întâlnire romantică, Jules îi preia rolul la Linia Telefonică de Însoțire, serviciul la care apelează femeile ce au nevoie să discute cu un voluntar pe drumul spre casă. Este abia trecut de ora 22:00, și telefonul începe să sune. La celălalt capăt, o tânără, Klara, ce spune că e în permanență urmărită de un psihopat, criminalul cunoscut drept Kalendar-Killer, care i-a scris cu puțin timp în urmă data morții pe perete, 30 noiembrie, adică ziua de astăzi. Însă ceea ce nu spune interlocutoarea e că ucigașul a pus-o să facă o alegere: ori își va ucide soțul, monstrul care i-a provocat de când îl știe doar frică și durere, ori, în caz contrar, va veni după ea imediat ce se va crăpa de ziuă.
Dar Klara nu e o femeie puternică, chiar dacă are mai multe motive pentru care să trăiască, așa că decide să-și pună capăt zilelor. Ușor de zis, greu de făcut… Din păcate sau din fericire, nu găsește forța necesară ca să comită ultimul și singurul act de rebeliune, astfel încât nu-i rămâne decât să-și aștepte cu capul sus călăul. Ei bine, odată ce miezul nopții se apropie, eroina noastră nehotărâtă este aruncată într-un alt coșmar, pentru că fuga ei nu face decât s-o pună în noi și noi primejdii. Gândindu-se că Martin nu ar fi în stare să-i facă rău Ameliei, fiica lor, este dispusă să se sacrifice, dacă asta ar putea aduce liniștea în propria familie. Dar Martin nu a dat niciodată dovadă de milă, profitând cu fiecare ocazie să-și abuzeze din nou și din nou soția, până când a adus-o la limita umanității. El o tratează pe Klara ca pe o vită, nu doar că o violează și o maltratează, ci îi invită și pe alții să-și bată joc de trupul și psihicul ei, ducând-o în diverse locuri unde masculii se adună cu scopuri deloc ortodoxe. Scuza și, totodată, motivul lui este că femeile știu doar să-i facă pe bărbați să sufere, să se simtă ca niște jigodii, ca niște animale înspăimântate, așa că merită să fie pedepsite, ca să fie readuse cât mai des pe calea cea dreaptă. Fiecare bătaie are scop educativ, pentru că așa curajul și obrăznicia sunt sancționate, fiindu-le imposibil să evolueze în amazoanele ce vor reuși cândva să-i părăsească.
Povestea de față este construită pe două fire narative, care, deși fuzionează, nu reușesc în niciun chip să se întâlnească. La telefon, o avem pe Klara, protagonista dinamică, care dă nas în nas cu pericolul și e tot timpul pe drum, cea despre care nu știm dacă va reuși să prindă răsăritul de care o despart doar câteva ore. Dincoace, cu bateria pe terminate și căștile în urechi, îl găsim pe Jules, însoțitorul ce pare să aibă parte de o nouă cădere psihică, fiindcă un aspect din povestea Klarei seamănă izbitor cu o întâmplare din propriul trecut, legată de fosta lui soție, care apelase și ea la gestul extrem. Ascultând și încercând să dea sfaturi într-o situație critică, Jules își dezgroapă traumele, ajungând să fie cuprins de incertitudine și disperare. Perspectiva lui ține doar de convorbirea telefonică, rămânând un caracter pasiv aproape până la finalul romanului.
Nesiguranță, frică, paranoia, groază, teroare și, în cele din urmă, prăbușire psihică, toate personajele lui Sebastian Fitzek au parte de același traseu, fiind împinse în pragul nebuniei, de unde ori se pierd pentru totdeauna, ori se reinventează, devenind fluturi din omizile ce au fost iarăși și iarăși călcate în picioare. Lumea imaginară a scriitorului german se naște din întuneric și sânge, sacrificiul uman fiind detaliul esențial pentru închipuirea unei noi intrigi halucinante. Mai bun decât „Pachetul”, dar cu siguranță mai slab decât „Cadoul”, „Drumul spre casă” reprezintă un thriller cu o intrigă originală, dar superficială, ale cărui elemente dispersate nu reușesc, nici în al doisprezecelea ceas, să-și găsească locul potrivit în imaginea de ansamblu. Dar, după cum spune și autorul în postfață, ficțiunea nu funcționează după legile realității, așa că exagerările sunt permise, atâta timp cât te țin în priză și nu te îndepărtează de romanul pe care ai decis, cu intuiția fidelă de cititor, să-l răsfoiești în această seară.
Sursă: http://www.cartilemele.ro/2023/04/recenziile-lui-gica-118-drumul-spre.html