A doua scrisoare pierdută de Eugen Șerbănescu este o comedie politică în care trecutul și prezentul se întâlnesc ingenios. Piesa pornește de la o idee surprinzătoare: I.L. Caragiale intră în scenă, deconspirat drept fostul Cetățean turmentat. De aici se naște un joc teatral savuros, în care biografia și ficțiunea se amestecă, iar mecanismele puterii sunt privite cu ironie lucidă. Montată radiofonic de Dan Tudor și inclusă în Colecția de Aur a Teatrului Național Radiofonic, piesa a fost apreciată drept una dintre cele mai originale contribuții la dramaturgia actuală.
Potrivit aprecierilor criticilor și oamenilor de teatru, piesa-unicat (Venerus Popa) este o construcție dramatică strălucită (Alexa Visarion), în care fantezia autorului este o ars combinatoria inepuizabilă (Alex Ștefănescu), de un umor nebun cu proiecții în trecut, viitor și virtual (Mircea Ghițulescu), cu care Eugen Șerbănescu pășește în plutonul de rangul I al dramaturgiei românești contemporane (Gelu Negrea), având eternitatea asigurată în colecția de aur a Teatrului Național Radiofonic (Dinu Grigorescu).
Eugen Șerbănescu este scriitor, editor, analist politic și diplomat. A ocupat funcții publice și culturale importante, între care secretar de stat și purtător de cuvânt al Guvernului, director general al Centrului Național al Cinematografiei și consul general la New York, Los Angeles și Bologna. A debutat în 1981, în revista Teatru, iar printre volumele și piesele sale se numără Uzina de vise și alte nuvele (1991), Dincolo de Groenlanda (1997), De ce a ucis-o Shakespeare pe Ofelia? (2000), Sonată pentru Saxofon și Eva (2003–2011), Pluta pe spate (2006), După-amiază cu o nimfomană pe vârful muntelui Parâng (2011) și A doua scrisoare pierdută (2012). A fost distins cu Premiul Asociației Scriitorilor din București și Premiul Național de Comedie.
Am stat de vorbă cu autorul despre inspirație, despre bucuria și riscurile rescrierii, despre cum se nasc personajele și cum se construiește un text care funcționează scenic. Dincolo de umor, conversația atinge și teme serioase: puterea, slăbiciunile omenești și felul în care trecutul continuă să vorbească prezentului. Mai jos, vă invit să citiți această discuție.
De unde a pornit nevoia de a imagina o a doua scrisoare pierdută?
Eugen Șerbănescu: Am văzut o provocare în eventuala descindere a lui Caragiale însuși printre personajele sale, cărora să le schimbe încă o dată destinul, după ce (a crezut că) li l-a fixat prima dată, în piesa princeps. Cum acolo exista deja o „a doua scrisoare” oarecum lăsată în penumbră – a unei doamne din înalta societate către becherul –, grație căreia, ne amintim, s-a ales Dandanache deputat, am preluat acest cârlig/ciot dramaturgic. De fapt, nu eu l-am preluat, ci chiar Caragiale, apărut de nicăieri în scenă sub forma întruchipată a Cetățeanului turmentat și trasând o nouă piesă.
De ce ați ales ca sursa inspirației să fie personajul Cetățeanul turmentat?
Eugen Șerbănescu: Pentru că Cetățeanul turmentat este singurul personaj nenumit în piesa princeps, deci, la o adică, poate fi chiar Caragiale.
De ce este, în opinia dumneavoastră, scrisoarea un simbol atât de puternic?
Eugen Șerbănescu: Scrisoarea este un mijloc de comunicare. Și dacă un mijloc de comunicare (cu atât mai mult intimă) ajunge pe alte mâini decât ale destinatarului, iese belea. În toate timpurile e la fel. Vedeți astăzi tot felul e-mail-uri care, scoase la iveală, declanșează scandaluri naționale și internaționale! Bilețele, răvașe, scrisori, jurnale – toate pot fi premiză rătăcită, declanșatoare de dramă existențială. Sau de comedie. Depinde de unde priviți.
Așadar, A doua scrisoare e scrisă tot de Caragiale?
Eugen Șerbănescu: Într-un fel, da. El face jocurile. El trage „sforile”, înlăturându-și dramaturgic rivalii la farmecele Zoei, în așa fel încât ea să nu mai aibă altă alternativă decât… pe el. Pentru că, trebuie să mărturisim, Caragiale e îndrăgostit de Zoe, de propriul său personaj. Și descinde pentru a o salva din marasmul adulterin în care o părăsise în piesa princeps.
Zoe pare să treacă din planul secund în centrul acțiunii. Ați rescris personajul sau doar i-ați dat, în sfârșit, vocea deplină?
Eugen Șerbănescu: Zoe este – în realitatea ficțională a piesei mele – în centrul atenției bărbaților din scenă (mai nou, și a soțului ei cu acte, Trahanache, acum într-o nouă prezentare), între care, alături de amantul en-titre Tipătescu, apare și Cațavencu, cu care de altfel, la sfârșitul piesei princeps, ea se împăcase. Acum, avocatul prădător îi propune, nici mai mult, nici mai puțin, să fugă cu el la București. Dar se opune Caragiale, cel apărut „în carne și oase”, cu care nici chiar Cațavencu nu poate concura. Se lasă cu focuri de revolver și prăbușiri spectaculoase. Loviturile de teatru nu lipsesc.
Ce personaj concentrează miza întregii piese, Zoe sau Caragiale?
Eugen Șerbănescu: Bună întrebare. Zoe este Galateea, iar Caragiale – Pigmalion. Caragiale este și demiurg, e și personaj. Avem o intersecție între Pirandello și Bernard Shaw. Zoe este o prințesă Caragea scăpătată, obligată să facă o mezalianță, într-un prăpădit județ de munte, cu Trahanache. În acest areal sordid, de bună seamă că se sufocă (de fapt, e și ea tot „literă moartă”, ca toate celelalte personaje desemnate de autor pe hârtie) când apare chiar autorul spre „a o învia”, a-i insufla viață și a-i reda gândurile în propria posesie.
La ce vă referiți când spuneți în propria posesie?
Eugen Șerbănescu: Gândurile ei fuseseră în posesia autorului, a lui Caragiale. Și el, în piesa mea, i le dă înapoi, astfel ca ea să poată face alegerile în deplină libertate. I le dă înapoi, evident, cu speranța secretă că îl va alege tot pe el… Nu asta speră orice om? Să fie ales? Nu ales forțat, ci ales dorit. Caragiale coboară de pe stampe pentru a-și permite câteva clipe să fie om. El, părintele din culise al capodoperelor dramaturgiei, se arată aievea. Nu merită și el o aventură cu Zoe?
Este umorul, pentru dumneavoastră, o formă de supraviețuire civică sau un instrument de analiză?
Eugen Șerbănescu: Nu atât de analiză, cât de… sinteză. Umorul e cel mai greu de scris. Râsul, ca și datul din coadă al câinelui, nu poate fi obținut cu tot aurul din lume. Umorul este o formă de a contrabalansa absurdul existențial care ne pândește la tot pasul, dar și o formă de rezistență, de imunizare la toxicitățile vremurilor.
Ați traversat jurnalismul, analiza politică și diplomația. Ce v-a oferit dramaturgia în plus față de aceste experiențe?
Eugen Șerbănescu: Dramaturgia este raionul în care poți să spui adevăruri pe care nu le poți spune în diplomație fără să riști expulzarea; în dramaturgie fiind invers, „riști” popularizarea. Diplomația este arta de a spune credibil altceva decât ceea ce gândești. Jurnalismul și analiza politică sunt complementare cu dramaturgia. Toate se ocupă de scenă (publică) și de personaje care încearcă să fie altceva decât par. (Nu e vorbă că, de multe ori, nici analiștii nu sunt ce par.) Personajele politice sunt dirijate de un dramaturg invizibil: setea de putere.
Cum a rămas A doua scrisoare pierdută cu dumneavoastră și cum rămân, în general, textele pe care le scrieți?
Eugen Șerbănescu: Scrisoarea este o entitate – nu vreau s-o numesc ființă – care are viața ei, asupra căreia nu mai am nicio putere. Cred, totuși, că fiecare personaj a apucat să spună ce-a avut de spus. Uneori aș vrea să schimb un cuvânt sau două. Dar îmi dau seama că nu se mai poate. Este un „biotop” de umoare autohtonă care nu se mai lasă atins, ci doar vizitat. Uneori chiar și imperfecțiunile au farmec. Sau mai ales ele. Când nu sunt fatale…
Interviu realizat de Priscilla Rotaru.
