eBook Midi în flăcări

Descriere

Midi în flăcări – al treilea caz al căpitanului Roger Blanc în Provence.

În Franța, vacanța de vară s-a încheiat, iar francezii se întorc la serviciu.
În Lançon, un avion militar se prăbușește într-o livadă de măslini, nu departe de baza aeriană. Tânărul pilot moare cu o zi înainte de a-și termina antrenamentul – accident, sinucidere sau un atac? Martorii se contrazic între ei…
Apoi o altă moarte suspectă în aceeași livadă de măslini.
Căpitanul Roger Blanc și colegii săi polițiști încep ancheta. Se pare că pilotul efectua un zbor pentru un client misterios. În mod ciudat, camarazii nu sunt deloc șocați de accident…

„— Septembrie este cea mai frumoasă lună din Provence și Matelly este mai mort decât un mort! strigă el. Pentru ce mai stați aici? Duceți‑vă acasă!
— Are dreptate, spuse Blanc, uitându‑se la Fabienne. Suie‑te pe motocicletă. Trebuie să faci pregătirile pentru nuntă.
— Mai pot aștepta câteva minute înainte să‑mi stric coafura cu casca.
— Ce mai aștepți?
— Pe tine, «mon capitaine». O să stai aici la intrare până când dispar în viteză după colț cu Ducati‑ul meu – și apoi te strecori până sus în birou.
— De unde știi tu asta?
— Am făcut cândva un stagiu la jandarmerie.” (fragment)

„— Îl avem pe Prévoteau pe radar din vara lui 2013, explică el. Un avion charter privat a aterizat atunci la Marsilia. Avionul venea din Republica Dominicană. A fost pură coincidență că l‑am controlat. La bord erau douăzeci și șase de valize cu carcasă dură. Valize nou‑nouțe, sclipitoare, negre, roșii, albastre, era ca și cum niște cetățeni în vârstă, bine echipați, erau puși pe călătorit. Dar în avion nu se aflau bătrâni dornici să călătorească; în afară de cei doi piloți, nu mai era nimeni în avion. Ciudat, nu‑i așa? Așa că am deschis valizele. Și deodată se făcu iarnă, în mijlocul verii.” (fragment)

„După ce mai făcu câțiva zeci de pași, simți că se afla în țara nimănui printre tranșee. Se urcă pe cea mai apropiată stâncă și privi în jur. Abia de acolo de sus își dădu seama care erau marginile acestei mări de piatră. Dealurile se ridicau pe trei laturi până ce deveneau aproape imperceptibil adevărate creste muntoase care delimitau orizontul. N‑ar fi deloc ușor să te cațări acolo sus, mai ales noaptea. Spre sud, însă, gariga se termina brusc, de parcă valurile de piatră s‑ar prăbuși ca o cascadă. Acolo se oprea peisajul stâncos; mai era doar un perete de piatră care cădea vertical în câmpia din fața lagunei Étang de Berre. Pe terenul plat se puteau vedea luminile rafinăriilor, luminile de la La Fare‑les‑Oliviers și Vitrolles, iar la orizont pista aeroportului sclipea printre ochiurile de apă, de parcă ar fi fost un palat dintr‑un film științifico‑fantastic.
— Unde duce următorul drum dintre dealuri? șopti Blanc.
— Nu mai e niciun alt drum, răspunse Marius încet. 113 este singurul drum departamental pe un perimetru de mai mulți kilometri. Dacă te ții aproape de 113 și mergi de‑a lungul lui, ajungi în Lançon în câteva ore.” (fragment)