Vodcă roșie. O dușcă de necurat

Descriere

Volumul Vodcă roșie. O dușcă de necurat este a doua parte a unei antologii de povestiri gândită să poarte cititorul într-un tur complet în „tunelul spaimei”, prin Balcani, după Expresul negru, cu povestiri publicate inclusiv într-una dintre marile antologii de horror din SUA.

Mânăstirea blestemată, hoțul de cadavre, mireasa moartă, pricolicii nebotezați, cripta muzicală, păluga. Sunt doar câteva dintre sperieturile copilăriei, care ne-au făcut să uităm de adevăratele spaime ale perioadei comuniste. Iată-le readuse la viață, cu suspans și umor, în volumul de scurte povestiri horror Vodcă roșie. O dușcă de necurat. Cu o tresărire sau un zâmbet, redescoperiți mituri urbane pe care le credeați de mult uitate.

„În fanta vizorului se vedea mişcare. Adică o succesiune rapidă de lumină şi întuneric, ca atunci când vin Martorii lui Iehova la opt dimineaţa, duminică, după o sâmbătă de beţie, sau vine administratorul să colecteze întreţinerea şi s-au băut banii de apă caldă, sau ca la un şomer, de Crăciun, când vin copiii la urat, nu are bani defel, ştie că pruncii i-ar da în cap cu merele şi nucile şi îşi aşteaptă şi vreo doi prieteni, la fel de şomeri şi beţivi, să se trăscăluiască pe sărăcie. Cineva parcă pândea din spatele uşii, dar nu era suficient de abil încât să şi ascundă prezenţa. Ca atunci când vin rudele nepoftite la masă, iar gazda nu vrea să pară că nu le dă drumul în casă, ci că a plecat pe nepusă masă, pentru ea şi pentru rudele calice. Splendoarea se frecă la ochi, îşi făcu rapid o succesiune de cruci şi mătănii numai de ea ştiute, se crăcănă şi se mai uită o dată cu atenţie la vizor. Era clar acum. Înăuntru iar se mişca cineva, vizorul luminându-se şi întunecându-se succesiv. Şi… şi parcă se auzea ceva dinăuntru… Televizorul… Da, televizorul! Bubi, din câte se pare, se uita la un meci.”

(fragment)

„În rahat până în gât, la propriu şi la figurat, Cristi scuipă materiile nedorite care îi umpluseră gura în urma impactului şi evaluă la rece situaţia. La rece, pentru că erau cu puţine grade peste zero afară, o vreme perfectă pentru un jacuzzi nedorit într-o zeamă verzui maronie şi puturoasă. Se uită în sus – erau câţiva metri buni până la nivelul de unde căzuse, unde spărtura postamentului semăna cu o gură ştirbă de cotoroanţă. Cum lanterna de pe cap, printr-o minune, încă mai funcţiona, impiegatul căuta nişte puncte de prindere, de susţinere, ca la alpinism utilitar, care să-l scoată din rahat. Iar în momentul în care gândul clasic uman de «mai rău de atât nu se poate» îi răsări în minte, bărbatul simţi, cu inima şi stomacul în gât, cum nişte mâini reci îi cuprind lent gleznele, acolo, în străfundul ciorbei împuţite în care stătea. Erau nişte mâini mari, posibil humanoide, cu degete și gheare atât de lungi, încât îi cuprinseseră picioarele ca o pereche de cătuşe la comandă.”

(fragment)